Capitalul este o marfă care are un cost (format la confluențe dintre cerere și ofertă) pe care trebuie să le suporte utilizatorul. Costul este elementul de risc cel mai mare care însoțește capitalul, întrucât este în raport invers proporțional cu profitul: un cost mare duce la un profit mic.
Indiferent de natura lor, toate capitalurile au un cost, iar optimizarea structurii capitalurilor după criteriul costurilor, a devenit deja, o activitate profitabilă.
Costul capitalurilor determină deci, în tot mai mare măsură, profitul și rentabilitatea utilizatorului (capitalurile disponibile sunt tot mai puține și mai scumpe).
Ca urmare, costul capitalului trebuie previzionat, firma trebuie să-și construiască o strategie adecvată și proceduri tactice pentru corectare operativă și punere în practică.
Structura capitalurilor și costul acestora sunt o sursă de profit importantă pentru firmă, profit care deci provine din această sursă, nu din activitatea de exploatare sau din sursele financiare sau excepionale tradiționale.
Costul de capital întreține o legătură directă între elaborarea structurii activelor firmei și structura sa financiară. Are sens economic ca firma să se străduiască să minimizeze costurile folosirii capitalului financiar.
Costul capitalurilor provine, în esență:
Atât costurile de capital cât și celelalte costuri, împart o caracteristică comună în aceea că pot reduce mărimea dividendelor plătite acționarilor.
Știm că valoarea unei acțiuni depinde în parte de rezultatele bănești ale investițiilor. Dividendele sunt alcătuite din aceste rezultate bănești. Acum pentru a se păstra constanți toți factorii ce ar putea afecta prețul acțiunilor, este nevoie de informații privind costurile de capital. Dacă aceste costuri ar putea fi ținute cât mai scăzute, dividendele acționarilor ar fi maximizate. Acest lucru în schimb, ar maximiza prețul activelor firmei.
Dacă aceste costuri de capital pot fi afectate de structura sa de capital, atunci managementul structurii capitalului este clar un element important al managementului financiar al afacerii.
O problema ce trebuie analizată o constituie influența costului capitalurilor asupra pragului de rentabilitate al proiectului de investiții.
Găsirea pragului de rentabilitate
Găsirea pragului de rentabilitate în termenii unităților produse poate fi realizat în mai multe feluri. Toate concepțiile au nevoie de elementele esențiale ale modelului pârghiei rentabilității. Modelul pârghiei rentabilității este o simplă adaptare a situației venitului firmei exprimată în următorul format analitic:
Vânzări – (costuri variabile totale + costuri fixe totale) = profit
În cadrul bazei unității de produs, este necesar a se introduce prețul la care este vândută fiecare unitate de produs și prețul variabil pe unitate de producție. Deoarece articolul de profit studiat în analiza pârghiei rentabilității este câștigul așteptat înaintea dobânzilor și a impozitelor, vom folosi acest acronim în loc de cuvântul profit. În termeni de unități, situația venitului arătată în ecuația de mai sus devine pârghia rentabilității stabilind câștigurile așteptate la zero.
(Prețul de vânzare pe unitate)(unități vândute) – [(costul variabil pe unitate)(unități vândute) + (costurile fixe totale)] = câștigurile așteptate = 0
Sarcina noastră este acum de a găsi numărul de unități care trebuie produse și vândute pentru a aduce câștigurile așteptate la 0. Acest lucru poate fi făcut prin contribuția analizei marginale sau a celei algebrice.
Contribuția analizei marginale tehnica contribuției marginale permite calcularea directă a cantității producției la nivelul pârghiei rentabilității. Contribuția marginală este diferența dintre prețul de vânzare al unei unități de produs și costul variabil al acestuia.
Analiza algebrică pentru a explica metoda algebrică pentru găsirea cantității producției la nivelul pragului rentabilității trebuie să adoptăm anumite notaii:
Q = numărul de unități vândute
QB= nivelul pârghiei rentabilității pentru Q
P = prețul de vânzare pe unitate de produs
F = Costurile fixe totale anticipate pe perioada de planificări
V = costurile variabile pe unitate
Ecuația 2, modelul pârghiei rentabilității, este repetată în ecuația 3 cu simbolurile de mai sus.
Modelul pârghiei rentabilității este deci rezolvat pentru Q, numărul de unități ce trebuie vândute pentru a rezulta câștigurile așteptate ca fiind egale cu 0.
(P×Q) – [(V×Q) + (F)] = câștigurile așteptate = 0
(P×Q) – (V×Q) – F = 0
Q × (P – V) = F
QB = F/(P – V)
Pârghia de exploatare a capitalului
Dacă costurile fixe de exploatare sunt prezente în structura costurilor firmei, așa se întâmplă și cu pârghia de exploatare a capitalului. Costurile fixe de exploatare nu includ dobânzi stârnite de finanțarea datoriilor de către firmă. Acele costuri vor fi încorporate în analiză când pârghia financiară a capitalului este discutată.
Deci pârghia de exploatare a capitalului se naște din folosirea de către firmă a costurilor fixe de exploatare.
Dar ce este pârghia de exploatare a capitalului? Aceasta este corespondentul câștigului așteptat în fluctuația vânzărilor.
Relaționând fluctuația de procentaj a câștigurilor așteptate cu fluctuația de procentaj ale vânzărilor, putem calcula o măsură specifică a pârghiei de exploatare a capitalului. Astfel avem:
Gradul de exploatare a capitalului din nivelul de bază al vânzărilor = DOLS = Schimbarea în procentaj a câștigurilor așteptate / Schimbarea în procentaj a vânzărilor
Pârghia financiară a capitalului
Am descoperit pârghia financiară a capitalului ca fiind practica de a finanța o porțiune din activele firmei cu garanția unor rate fixe de întoarcere în speranța de a crește veniturile finale ale acționarilor. În discuția actuală ne concentrăm asupra responsabilității câștigurilor companiei per acțiune în parte pentru schimbări în câștigurile așteptate de aceasta. Atunci, pentru moment, întoarcerea către acționarul comun fiind concentrată asupra câștigurilor sale pentru fiecare acțiune în parte.
Noi nu spunem că aceste câștiguri per acțiune sunt criteriul adecvat pentru toate deciziile financiare. Dar spunem că folosirea pârghiei financiare a capitalului produce un anume fel de efect. Acest efect poate fi ilustrat clar concentrându-ne asupra unui criteriu de câștiguri per acțiune.
Urmărind aceleași proceduri generale care ne-a permis să analizăm modul în care firma folosește pârghia de exploatare a capitalului, putem afișa un etalon precis al pârghiei de finanțare a capitalului. Un astfel de etalon are de a face cu sensibilitatea câștigurilor per acțiune și a câștigurilor așteptate. Relația poate fi exprimată astfel:
DFL câștiguri așteptate = schimbări de procentaj în câștigurile per acțiune / schimbări de procentaj în câștigurile așteptate
DFL câștiguri așteptate reprezintă gradul de finanțare a capitalului de la baza nivelului câștigurilor așteptate.
Schimbările în veniturile din vânzări cauzează schimbări mult mai mari în câștigurile așteptate.
În mod adițional, schimbările în câștigurile așteptate se traduc în variații mult mai mari atât în câștigurile per acțiune cât și în câștigurile totale disponibile acționarilor comuni, dacă firma alege să folosească pârghia financiară a capitalului. Atunci, nu ar trebui să fie vreo surpriză dacă prin combinarea celor două pârghii sunt cauzate mari variații ale câștigurilor per acțiune.
Asumarea de către firmă a expunerii la un risc total poate fi controlată de către firmă prin combinarea celor două pârghii la diferite ranguri. Cunoașterea diferitelor măsuri ale celor două pârghii ajută funcționarul financiar în a determina nivelul corespunzător al riscului general care ar trebui acceptat. Dacă un grad înalt de risc este înnăscut în linia specifică a activității financiare, atunci o umilă atitudine privind riscul financiar ar minimaliza fluctuațiile câștigurilor adiționale ce se nasc din schimbările din vânzări.
Invers, firma care prin natura sa contractează un nivel coborât al costurilor fixe de exploatare ar putea alege să folosească un grad înalt de finanțare al capitalului în speranța de a crește câștigurile per acțiune și rata rentabilității a propriei investiții comune.
Bibliografie
